Am fost în Paris recent. Şi acolo am văzut multe lucuri, lucruri, feţe, toate frumoase. Văzut-am însă şi ceva care m-a dezamăgit profund: o nuntă.
Protagoniştii – un el şi o ea, ambii de culoare. De culoare… închisă. Frumoşi miri, ivitaţi, toţi veseli, costumaţi dar toti aparţinând aceleiaşi rase. Am văzut un singur invitat alb. M-aş fi aşteptat ca într-un oraş recunoscut pentru diversitate lui culturală să observ culorile mai prietenoase unele cu altele. A fost o dezamăgire foarte mare pentru mine.
Mă irirtă să descriu momente ca acesta. Nu mă simt deloc confortabil folosind cuvinte ca “alb” ori “rasă” când vorbesc despre oameni. Asta pentru că soluţia pe care am găsit-o eu de-a lungul timpului a fost să nu folosesc astfel de cuvinte, să nu fac astfel de clasificări, să gândesc lucrurile dincolo de ele. E aiurea că unele observaţii fireşti s-au transformat în jigniri, generalizări etc. Mi s-a părut firesc să fim cu toţii oameni. Cît de mult înseamnă asta în sine, e o altă discuţie. Nu înţeleg totuşi cum e posibil ca atât de mulţi “homo sapiens” să fie atât de imaturi?!
P.S. Îmi cer scuze atât pentru stângăcia textului cât şi pentru lipsa detaliilor legate de oraş. Eh… şi despre Londra v-am spus doar că are o pisică frumoasă.
